Recenzie: Oceanul de la capătul aleii

Oceanul de la capătul aleii începe cu o sinucidere. Apoi, printr-un şir de întâmplări mai mult sau mai puţin obişnuite, ajungem în faţa unei ființe dintr-o altă lume, o întruchipare a răului, care pune stăpânire pe familia unui puști de șapte ani. 

În ajutorul familiei vin locatarele de la ferma Hempstock: cea mai în vârstă declară că-și amintește de Big Bang, cea mai tânără pretinde că iazul de la capătul aleii este un ocean. 
Neil Gaiman ne spune, cu harul său de povestitor, o poveste despre fantasmele copilăriei, despre cea dintâi limbă, limba creației, în care orice ai rosti devine real, despre adulții care nu sunt adulți decât în aparenţă, despre eternitatea copilăriei.
Un roman pe care fanii autorului britanic l-au așteptat timp de opt ani.

Citate: “Monsters come in all shapes and sizes, Some of them are things people are scared of. Some of them are things that look like things people used to be scared of a long time ago. Sometimes monsters are things people should be scared of, but they aren’t.”

„Era un iaz cu raţe, nimic mai mult – afară, în spatele fermei. Nu era foarte mare. Lettie Hempstock spunea că era oceanul, dar eu ştiam că era o prostie; că veniseră de dincolo de ocean, din bătrânul ţinut. Mama ei spunea că Lettie nu-şi aminteşte cum trebuie, că se întâmplase cu multă vreme în urmă şi că, oricum, vechiul ţinut se scufundase. Bătrâna doamnă Hempstock, bunica lui Lettie, spunea că amândouă se înşală, că acel loc care se scufundase nu era cu adevărat vechiul ţinut. Spunea că-şi aminteşte vechiul ţinut, cel adevărat. Spunea că vechiul ţinut, cel adevărat, explodase.”

Recenzie: Am ADORAT această carte! Si nu, nu sunt subiectivă 😀 ( Bine, poate doar puțin ). Povestea începe un un băiat și o pisicuță. Cu un miner de opale care aduce moartea în casa băiatului, omorând din greșeală pisicuța, iar mai apoi sinucigându-se în Mini-ul familiei pentru că pierduse toți banii la pariuri. Moartea minerului îl aduce, printr-o serie de împrejurări mai mult sau mai puțin obișnuite, pe băiat față în fată cu ființe din altă lume și ființe a căror vârstă este pierdută în negura vremii.

Prin ochii unui om de vârstă de mijloc, care se întoarce în trecut stând pe malul unui iaz și își aduce aminte de vremea când era doar un băiețel de șapte ani, neînțeles de părinți și câteodată ignorat, cititorul trece printr-un amalgam de sentimente: nostalgie, resentiment, tristețe, singurătate, prietenie, fericire, speranță, disperare, teamă… Nici nu pot exprima cum trebuie toate impresiile pe care mi le-a lăsat această carte pe măsură ce, dând pagină cu pagină, am găsit o lume creionată cu atâta măiestrie încât mă întrebam unde se sfârșește realitatea și unde începe visul.

Foarte multa lume este de acord că nu poți clasifica romanele lui Neil Gaiman ca fiind „”fantasy” sau „urban fantasy”. Ele sunt unice, ele creează un stil al lor. Romanul „Oceanul de la capătul aleii” combină umorul, misterul, spaima, inocența și magia copilăriei și creează ceva aparte, ceva care nu este nici roman pentru adulți, nici pentru copii, ci este un roman ce îl poți citi la orice vârstă atât timp cât îl privești prin ochii copilului care ești sau ai fost.

Sfârșitul este trist, dar perfect. Ajungând in acel moment al cărții nu îți poți imagina alt final.

Nota mea: 5+/5